Blogul Melcilor » Povestea melcului

poezie de Aurel Baranga

A ajuns simbol de lene
Bietul melc.
Ce nedreptate!
El ce-si duce casa-n spate.
Sa te vad pe dumneata,
Obligat sa porti în cârca
Holul
Si sufrageria,
Baia
Si bucataria,
Cartile din biblioteca,
Placile din discoteca,
Si atâtea alte, înca.
Sa te vad: ai alerga?

În povestea cu melcul-mâlc
Descifrez un tâlc:
Înainte de a râde
De meteahna orisicui,
Pune-te în locul lui,

Si-o MORALĂ, neaparat,

Care va împunge:
Merge încet,
E-adevarat:
Dar,
În schimb,
Ajunge!

Desen de la Octav

Oh, Italia!…De câte ori nu rămâneam nemişcat cu privirea pierdută în zare, cautând să topesc cu privirea depărtările.

De multe ori seara, după apusul soarelui, mă duceau gândurile spre casă. Mă vedeam un melcişor nebunatic, plimbându-mă toată ziua şi ascunzându-mă printre frunzele răcoroase de mangold. Ce bine era acolo!

Natura era parcă mai darnică acolo. Cerul mai senin şi aerul mai răcoros. Clima era mai dulce acolo şi melcuţele mai frumoase.

Şi aşa hoinărind însingurat şi trist într-o seară târzie de toamnă am întâlnit-o pe frumoasa Melculina. Fiori de iubire m-au cuprins când am cunoscut-o mai de aproape.

Ne-am întâlnit apoi într-o seară, pe o alee, când amurgul împurpura cerul şi se reflecta în stropii fini de apă de la fântânile arteziene. S-a îndreptat spre mine sfioasă şi apropiindu-şi de mine antenuţele moi şi reci, am simţit un fior străbătându-mi tot trupul. Când m-a privit mai lung am închis ochii şi m-am lăsat pradă unui sentiment ucigător: Ah, fericire, scânteie divină desprinsă din raiul cerului. “Te melcbesc, Melculina!”
Şi am pornit amândoi de-a lungul unei alei singuratice în amurg de toamnă târzie.

Privind în retrospectivă pot spune că nu a existat niciun pic de grijă faţă de confortul nostru, nici la transport şi nici după aceea, cu toate că după acte eram consideraţi melci de elită, “melci reproducători italieni” şi am fost cumpăraţi între anii 2004-2006 cu un preţ foarte mare de către fermierii români de la firma Alimenti Naturali-Prodotti Biologici din Beograd-Serbia, firmă cu care se încheiaseră contracte de “colaborare”.

Cacealmaua era că nu se ştia de unde proveneam noi, familia de melci Pomatia, din natură sau de pe fermele de melci. Am fost cumpăraţi la bucată: 0,096 Euro/buc + taxe vamale 0,042 Euro/buc = 0,138 Euro/buc, ceea ce revine 9 Euro/kg, când la achiziţia noastră din natură s-a dat 0,5-1 Euro/kg. Continuare…

In sfârşit după câteva zile am ajuns în România epuizaţi şi deshidrataţi. Era pe la sfârşitul lui iunie sau începutul lui iulie. Dintr-o dată s-a deschis uşa dubei sau mai exact a cavoului în care am fost băgaţi în Italia sau Serbia, nu mai ţin minte exact, şi am fost orbiţi de soarele puternic de afară. Aceleaşi mâini de uriaş a luat săculeţele şi am fost aruncaţi din săculeţe în nişte ţarcuri, clae peste grămadă.

Ţarcurile erau pline de o vegetaţie apetisantă; multă, multă rapiţă. In sfârşit mâncare! Dar era îngrozitor de cald şi simţeam că ne sufocăm. Fiecare a încercat să se ascundă care pe unde putea, sub câte o frunză mai mare. Unii au încercat chiar să evadeze, dar unde să te duci când peste tot te bătea soarele în cap.

Seara în amurg a început să plouă din senin. Am aflat apoi că era ploaie artificială de la sistemul de irigaţii. Era plăcut că era răcoare, dar de la temperatura de 40 grade C ziua la apa rece de seara mulţi fraţi melci s-au îmbolnăvit, au făcut pneumonie şi au murit pe capete în următoarele săptămâni. În perioada de adaptare ne-am înjumătăţit. Ce tragedie!

Trăiam fericiţi alături de numeroşii mei fraţi şi surori în însorita Italie când s-a zvonit că parte din familia noastră va fi dusă pentru a coloniza o ţară îndepărtată numită România. Ne-am pregătit sufleteşte pentru marea aventură.

Bunicii ne-au spus că vom călători în compartimente speciale, pe familii, în condiţii de confort sporit : aer condiţionat cu umiditate mare (80-90%), bufet rece şi mai ales apă de băut. Dar nu a fost de loc aşa.

Intr-o dimineaţă pe neaşteptate nişte mâini de uriaş ne-a înşfăcat de unde eram cuibăriţi, ne-a vârât înghesuiţi în nişte săculeţe de rafie şi ne-a aruncat într-o dubă întunecoasă şi rece unde mirosea îngrozitor. Pe drum unora li s-a făcut rău şi am suferit îngrozitor de frig, de foame şi de sete (bârrr, ce frig era!).

O parte din semenii noştri au murit pe drum, dar au fost lăsaţi să se împută în săculeţe alături de noi. (Uf, ce urât mirosea!). A fost o călătorie îngrozitoare…